gata castigatorii la pofil

felicitari castigatorilor/castigatoarelor hai pe la desenul meu k eu tiam votat avatarul si alte desene

plec...

Departe, departe in largul marii, apa-i albastra ca floarea albastrelelor, limpede ca cel mai curat cristal, si asa de adanca, incat niciodata vreo ancora nu i-a dat de fund, si ar trebui sa pui nenumarate turnuri de biserici unele peste altele, ca sa poti ajunge din fund pana la suprafata apei.

Acolo locuieste poporul marii.

Sa nu credeti insa ca pe fundul acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc niste plante si niste copaci foarte ciudati, si care-s asa de mladiosi, incat cea mai mica miscare din apa ii face sa se-ndoaie parca ar fi vii.

Toti pestii mari si mici umbla printre crengile lor, cum zboara pasarile printre ramurile copacilor.

In locul cel mai adanc se afla palatul regelui marii; zidurile-i sunt de margean, ferestrele din chihlimbarul cel mai straveziu, si acoperisul de scoici care se deschid si se inchid, aici umplandu-se, aici golindu-se de apa.

Fiecare din aceste scoici are inauntru margaritare asa de stralucitoare, incat cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de pret a unei coroane imparatesti.

De multa vreme regele marii era vaduv, si mama lui batrana ingrijea de casa.

Era femeie desteapta, dar asa de mandra de rangul ei, ca isi purta de coada aninate douasprezece stridii, pe cata vreme celelalte doamne de la Curte n-aveau voie sa poarte mai mult de sase.

Era insa vrednica de toata lauda pentru grija ce purta fata de cele sase printese, nepoatele ei, care de care mai frumoasa.

Cea mai mica insa era mai dragalasa decat toate; avea fata alba si rumena cum e foaia de trandafir, si ochii albastri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare: trupusorul ei ca si al celorlalte surori se sfrasea printr-o coada de peste.

Toata ziua printesele se jucau prin odaile mari ale palatului, unde flori vii cresteau pe pereti.

Cand se deschideau ferestrele de chihlimbar, pesti intrau inauntru, cum intra la noi randunelele, si printesele ii mangaiau si le dadeau sa manance din mana.

In fata palatului era o gradina mare, cu pomi albastri inchis si rosii ca focul.

Roadele pomilor straluceau ca aurul, si florile, cand se leganau, pareau ca-s flacari.

Pe jos era nisip alb si curat, si de jur imprejur, de pretutindeni se revarsa o lumina albastra ciudata, incat ai fi crezut ca te afli in aer, sub albastrul cerului, iar nu in adanc de ape.

Cand marea era linistita, puteai sa zaresti soarele, ce parea o floare de purpura varsand lumina din potirul ei.

Fiecare printesa avea in gradina cate-un locsor, pe care-l ingrijea dupa cum voia.

Una-i da forma unei balene, alta pe cea a unei sirene; cea mai mica insa isi facu gradinita rotunda ca soarele, si sadi multe flori rosii ca si el.

Era o copila ciudata, ganditoare si tacuta.

Pe cand surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, gasite de la corabii scufundate, ei ii placea sa impodobeasca o statuie mica de marmura care infatisa un prea frumos baiat.

O asezase sub o salcie trandafirie care-o invelea intr-o umbra violeta.

Cea mai mare placere a ei era sa asculte povestiri despre lumea unde traiesc oamenii.

Si mereu punea pe bunica ei sa-i vorbeasca de corabii, de cetati, de oameni, de vietuitoare.

Se mira mai ales, auzind ca pe pamant florile raspandesc miresme cum nu se pomenesc in apa, si ca padurile erau verzi.

Nu-si putea inchipui cum pestii cantau si sareau prin copaci.

Bunica zicea pesti la pasarele ca altfel n-ar fi putut-o pricepe.

- Cand vei implini cincisprezece ani, zicea bunica, o sa-ti dau voie sa te ridici la suprafata marii, si sa stai pe stanca la lumina lunii, sa vezi trecand corabiile mari, si sa cunosti padurile si orasele.

Peste un an, cea mai mare dintre surori implinea cincisprezece ani, si cum nu era decat un an intre fiecare, cea mai mica trebuia sa mai astepte inca cinci ani, pana sa iasa si ea din fundul marii.

Si isi fagaduiau una alteia sa-si povesteasca toate minunile ce-au sa vada; caci bunica nu le spunea niciodata indeajuns; si erau atatea lucruri pe care ele ardeau de dorinta sa le afle.

Cea mai nerabdatoare era tocmai cea mai mica; noaptea, adesea, statea la fe-reastra ei deschisa, incercand sa strabata cu privirea tot noianul acela de apa albastrie, pe care pestii il puneau in tremur cand vasleau din coada si din aripioare.

Zari intr-adevar luna si stelele, dar ele se stravedeau sterse si foarte mult marite de apa.

Cand le-acoperea vreun nor negru, ea credea ca era sau vreo balena sau vreo corabie incarcata cu oameni, care plutea deasupra ei.

Acestia negresit nici nu banuiau ca o sirena dragalasa intindea din fundul marii manutele-i albe spre corabia lor.

Sosi ziua cand printesa cea mare implini cincisprezece ani, si ea se ridica deasupra apei.

Cand se-ntoarse, avea o multime de lucruri de povestit.

- O! E asa de fermecator, zicea ea, sa stai tolanita pe o stanca, la lumina lunii, in mijlocul marii, si sa privesti pe tarm mareata cetate unde licaresc luminile ca mii de stele; sa asculti muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici, si tot zgomotul acela de oameni si de trasuri.

Si cum o mai asculta sora cea mica! In toate serile, in picioare, langa fereastra deschisa, cautand sa strabata cu privirea uriasul strat de apa, ea visa la cetatea mare, la zgomotul si la luminile ei, si i se parea ca aude sunand clopote in juru-i.

In anul urmator, a doua dintre surori capata voia de-a se ridica la suprafata apei.

Ea scoase capul tocmai cand soarele apunea; si frumusetea acestei privelisti nespus de mult o fermeca.

- Tot cerul, spunea ea, cand se-ntoarse, parea de aur, si frumusetea norilor nu se poate inchipui.

Lunecau prin fata mea unii rosii, altii viorii, si printre ei, zburand spre soare, ca un val alb si lung, trecea un stol de lebede salbatice.

Am vrut si eu sa inot spre marele glob de foc; dar deodata el disparu, si lumina trandafirie, care colora fata apei ca si norii, se stinse si ea curand.

Apoi veni randul celei de-a treia.

Ea era cea mai indrazneata, si apuca in susul unui rau mare.

Vazu dealuri frumoase imbracate cu vii, vazu castele mandre in mijlocul codrilor.

Auzi cantecul pasarelelor si caldura soarelui o sili de mai multe ori sa se scufunde-n apa ca sa se racoreasca.

Intr-un loc intalni o multime de mici fiinte omenesti, care se jucau scaldandu-se.

Vru sa se joace si ea cu dansele, dar ele fugira speriate, si o lighioana neagra - era un caine - incepu a latra asa de grozav, incat se sperie si dansa si porni repede spre largul marii.

Dar niciodata nu va putea sa uite padurile marete, dealurile verzi si copiii draguti care stiau sa inoate, cu toate ca n-aveau coada de peste.

Sora a patra care era mai putin indrazneata, ramase in mijlocul marii, unde vederea se pierdea in nesfarsitul zarilor, si unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal.

Din departare, corabiile i se pareau ca niste pasari, delfinii zburdalnici faceau tumbe, si balenele uriase aruncau apa pe nari.

Sosi si randul celei de-a cincea: si se intampla ca ziua ei sa cada tocmai iarna: asa ca ea vazu ceea ce nu vazusera celelalte.

Marea era verzuie si pe deasupra ei pluteau niste munti de gheata care aveau forme ciudate si straluceau ca diamantele.

Fiecare, spunea dansa, parea un margaritar mare, mai mare decat turlele bisericilor pe care le cladesc oamenii.

Ea se asezase pe unul din cei mai mari, si toti marinarii se departau speriati de locul unde se vedea falfaind, in bataia vantului, parul ei despletit si lung.

Pe seara, cerul se acoperi de nori; fulgerele spintecau vazduhul, tunetul bubuia, si marea furioasa si intunecata ridica muntii de gheata si-i facea sa straluceasca-n lumina rosie a fulgerelor.

Corabierii isi stransera panzele, si groaza era peste tot cuprinsul; ea insa statea linistita pe muntele ei de gheata, si vazu trasnetul ca un sarpe de foc, cazand in apa lucitoare.

Cand una dintre surori iesea pentru intaia oara la suprafata apei, ea ramanea totdeauna fermecata de lucrurile noi ce vedea; dar dupa ce se facea mare si putea oricand sa iasa in lumina de afara, nu mai simtea nimic din farmecul dintai; asa ca, dupa o luna de zile, gasea ca-i mult mai frumos in fundul marii, si ca palat ca al lor nu-i nicaieri.

Adeseori seara catesi cinci surorile tinandu-se de maini, se ridicau astfel la suprafata apei.

Aveau glas fermecator, ca nici o alta fiinta de pe lume.

Cand cerul se acoperea de nori si vreo furtuna prevestea pieirea unei corabii, ele inotau inaintea corabiei cantand cele mai ademenitoare cantece, laudand frumusetea fundului marii, si chemand pe calatori sa vina la dansele.

Acestia insa nu puteau intelege cuvintele sirenelor, si niciodata nu vedeau minunatiile pe care le cantau ele; cand se scufunda corabia, oamenii se inecau si numai lesurile lor ajungeau pana la palatul regelui marii.

Cand plecau cele cinci surori, cea mai mica ramanea singura langa fereastra, le urmarea cu privirea si-i venea sa planga.

Dar sirenele n-au lacrimi, si pentru asta inima lor sufera si mai mult.

- O! De-as implini si eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum ce mult am sa iubesc lumea de sus si oamenii care sunt pe-acolo.

Sosi in sfarsit si ziua aceea: implini si ea cincisprezece ani.

- Acum o sa pleci si tu, ii zise bunica, vino sa te gatesc ca si pe surorile tale.

Si-i puse pe cap o coroana de crini albi, ale caror foi erau din jumatati de perle, si-i atarna de coada opt stridii mari, ca sa se stie din ce vita mare se trage.

- Ma doare! zise mica sirena.

- Ca sa fii gatita frumos trebuie sa suferi putin, raspunse bunica.

Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, si coroana grea care-i apasa capul.

Florile rosii din gradina ei i-ar fi stat mult mai bine, dar nu-ndraznea sa spuna nimic.

- Adio, zise ea, si usoara ca spuma se-nalta prin noianul de apa.

Cand scoase capul din mare, soarele tocmai asfintise; norii erau inca rumeniti, tiviti cu aur, si luceafarul serii scanteia pe cer.

Aerul era placut si racoros, si marea linistita.

Aproape de mica sirena plutea o corabie mare cu trei catarge; n-avea insa decat o singura panza intinsa, pentru ca nu batea vantul, si marinarii stateau rezemati de franghii.

Cantecele rasunau fara intrerupere, si cand innopta se aprinsera sute de felinare de toate culorile, agatate de franghii; ai fi crezut ca-s steagurile tuturor tarilor.

Sirena inota pana-n dreptul ferestrei de la odaia cea mare, si de cate ori o salta apa, vedea prin geam o multime de oameni foarte frumos imbracati.

Cel mai mandru dintre ei era un tanar print de vreo saisprezece ani, cu parul lung si negru; pentru serbarea zilei lui se facusera toate pregatirile astea.

Marinarii jucau pe punte, si cand tanarul print se arata, o suta de artificii se inaltara in vazduh, imprastiind o lumina ca ziua.

Sirenei insa ii fu frica si se dadu la fund: dar curand iesi iar si i se paru ca stelele cerului cadeau ca ploaia asupra ei.

Niciodata ea nu vazuse focuri de artificii; sori mari se-nvarteau, pesti de aur sagetau noaptea, si toata marea limpede si potolita stralucea.

Pe corabie se vedeau lamurit nu numai oamenii, dar si franghiile.

O, ce frumos era tanarul print! Strangea mana tuturor, vorbea si zambea fiecaruia, pe cand muzica umplea noaptea de cantecele-i armonioase.

Era tarziu acum, dar sirena nu-si mai putea lua ochii de la corabie si de la tanarul print.

Luminile se stinsesera si tunurile amutira; toate panzele fura intinse si corabia porni repede inainte.

Sirena o urmari fara a-si abate privirile de la fereastra.

Dar deodata marea incepu a se tulbura, valurile cresteau, si nori grosi, negri, se gramadeau pe cer.

In departare fulgera, o furtuna ingrozitoare se apropia.

Corabia, in fuga-i ametitoare, se legana pe marea-nvolburata.

Valurile ridicandu-se ca muntii inalti, aici o faceau sa lunece intre ele ca o lebada, aici o inaltau pe culmea lor.

La inceput ii placu foarte mult micii sirene aceasta calatorie zbuciumata; dar cand corabia, izbita cu furie, incepu a trosni, cand vazu catargul cel mare frangandu-se ca o trestie, si corabia lasandu-se pe o parte, in vreme ce apa napadea in fundul vasului, numai atunci isi dadu seama de primejdie, si trebui sa se fereasca de grinzile si de sfaramaturile corabiei prapastuite.

Cateodata se facea asa de intuneric, ca nu se mai vedea nimic; numai la lumina fulgerelor i se infatisau toate amanuntele acestei grozave nenorociri.

Pe corabie era o invalmaseala de neinchipuit; inca o zguduitura, si vasul se desfacu in bucati.

Sirena vazu pe tanarul print pierind in valuri.

In culmea fericirii, crezu ca el se coboara la locuinta ei; dar numaidecat isi aduse aminte ca oamenii nu pot sa traiasca in apa, si ca el o sa ajunga mort la palatul tatalui ei.

Atunci ea, ca sa-l scape, se repezi inot printre grinzile si sfaramaturile ce pluteau deasupra apei, negandind c-ar fi putut si ea sa fie zdrobita de vreuna din ele; se cobori in adancuri de mai multe ori, si astfel putu ajunge pana la tanarul print, tocmai in clipa cand, parasit de puteri, el inchidea ochii, gata sa moara.

Mica sirena il prinse si sustinandu-i capul deasupra apei, se lasa cu el in voia valurilor.

A doua zi vremea se indreptase, din corabie insa nu mai ramasese nimic.

Soarele, cu razele-i patrunzatoare, parea ca vrea sa readuca viata pe fata tanarului print, dar ochii lui stateau tot inchisi.

Sirena il saruta pe frunte, si dandu-i la o parte parul ud, gasi o asemanare uimitoare cu mica statuie de marmura din gradinita ei.

Zari in sfarsit pamantul, si-n departare muntii inalti albastri, cu coamele sclipitoare de zapada alba.

La poalele dealului intr-o padure de toata frumusetea, era o bise-rica sau o manastire.

La poarta erau palmieri uriasi si-n gradina portocali si lamai; in apropiere de locul asta, marea facea o cotitura pana-n dreptul unei stanci, acoperita cu nisip alb si marunt.

Acolo sirena duse pe print, avand grija sa-i tina capul tot in sus si-n bataia razelor soarelui.

Deodata incepura a suna clopotele de la biserica, si o multime de fete tinere intrara-n gradina.

Sirena atunci se departa inotand, si se ascunse in dosul unor stanci, ca sa vada ce-o sa i se intample bietului print.

In curand una din fete trecu pe langa el; intai se sperie, dar venindu-si repede in fire, alerga sa cheme si pe celelalte, care dadura printului toate ingrijirile.

Sirena il vazu cum isi venea in simtire si zambea celor ce-l inconjurau; numai ei nu-i zambea, fiindca nu stia el cine-l scapase de la moarte.

Iar cand tanarul print fu luat si dus intr-o cladire mare, sirena, mahnita, cobori in adancuri si se intoarse la palatul tatalui ei.

Ea fusese intotdeauna tacuta si ganditoare; dar din ziua aceea fu si mai tacuta si mai ganditoare.

Surorile ei o intrebara despre cele ce vazuse ea sus, dar nu le povesti nimic.

Adeseori seara si dimineata, se urca spre locul unde lasase ea pe print.

Vazu roadele din gradina cum se coceau, vazu zapada topindu-se pe muntii cei inalti, dar pe frumosul print nu-l mai vazu; si din ce in ce mai mahnita se intorcea in fundul marii.

Acolo, singura ei mangaiere era sa stea in gradinita ei, imbratisand mica statuie de marmura, care semana cu printul; in vremea asta florile ei neingrijite, uitate, se intindeau prin alee ca intr-un loc salbatic, incolacind tulpinile lor printre ramurile copacilor, facand astfel bolti stufoase, unde lumina nu mai putea patrunde.

Dupa catva timp insa, mica sirena nu mai putu suferi astfel de viata, si isi dezvalui taina uneia dintre surori; aceasta la randul ei o povesti celorlalte, dar nu numai lor, ci si catorva sirene, care si ele o spusera prietenelor lor cele mai bune.

Se-ntampla, ca una dintre acestea vazuse si ea serbarea de pe corabie, cunostea pe print, si stia locul unde era imparatia lui.

- Vino, surioara, zisera celelalte printese; si luandu-se de maini, in sir, se ridicara deasupra apei in dreptul palatului printului.

Palatul acesta era cladit din pietre galbene, lustruite; scari mari de marmura duceau inlauntru si-n gradina; mai multe turnuri aurite straluceau pe acoperis, si printre stalpii galeriilor erau statui de marmura care pareau vii.

Salile marete erau impodobite cu perdele si covoare de-o uimitoare bogatie, si peretii aco-periti cu minunate zugraveli.

In sala cea mare soarele, strabatand printr-un tavan de cristal, incalzea florile cele mai rare care cresteau sub o vesnica ploaie de picaturi stralucitoare.

De-atunci mica sirena venea adeseori in locul acesta, si noaptea, ca si ziua; se apropia de tarm si indraznea chiar sa se aseze sub marele balcon de marmura, a carui umbra se-ntindea departe deasupra apelor.

De acolo vedea pe tanarul print, care se plimba singur la lumina lunii; de multe ori, in cantecul muzicii, el trecu prin fata ei intr-o luntre frumos impodobita cu steaguri si stofe scumpe, si cei care zareau valul ei alb prin trestiile verzi o luau drept o lebada cu aripile-ntinse.

Ea ii auzea pe pescari spunand mult bine de tanarul print, si atunci se bucura ca-i scapase viata, cu toate ca el nici nu stia de dansa.

Iubirea ei pentru oameni crestea din zi in zi, si din zi in zi tot mai mult dorea sa se apropie de ei.

Lumea lor ii parea mult mai intinsa decat a ei; apoi oamenii stiau sa strabata marea cu corabiile lor, sa se urce pe munti, deasupra, pana dincolo de nori; ei aveau campii verzi si paduri nemarginite.

Surorile ei nu stiau sa-i spuna despre toate cate ar fi vrut ea sa afle; intreba atunci pe bunica ei care cunostea bine lumea de sus, aceea pe care, cu drept cuvant, o numea ea "cuprinsul de pe deasupra apelor".

- Dar daca oamenii nu se ineaca, intreaba tanara printesa, traiesc ei vesnic ? Nu mor si ei ca noi ? - Fara-ndoiala, raspunse batrana, mor si ei; si viata lor e chiar mai scurta decat a noastra.

Noi traim uneori si trei sute de ani; si cand incetam de a mai fi, ne prefacem in spuma, caci in fundul marii nu sunt morminte pentru corpuri neinsufletite.

Sufletul nostru nu e nemuritor: cu moartea totul e sfarsit.

Noi suntem ca trestiile verzi; odata taiate, ele nu mai inverzesc niciodata.

Oamenii insa au suflet care traieste vesnic, care traieste si dupa ce corpul lor s-a prefacut in tarana; sufletul acesta se inalta in vazduh pana la stelele care lucesc, si, precum ne ridicam noi din fundul apelor, ca sa vedem locurile unde traiesc oamenii, asa si ei se inalta in lumi incantatoare, unde niciodata nu pot ajunge noroadele marii.

- Dar de ce n-avem si noi suflet nemuritor ? zise mica sirena mahnita; as da bucuros sutele de ani ce mai am de trait ca sa fiu si eu fiinta omeneasca, o zi, numai o zi, si sa ma pot ridica pe urma in imparatia cerurilor.

- Nu te mai gandi la asemenea lucruri, zise batrana; noi suntem rnult mai fericiti aici in fundul marii, decat sunt oamenii acolo sus.

- Va trebui dar sa mor intr-o zi, si sa ma prefac in spuma; pentru mine n-au sa mai fie nici soapte de valuri, nici flori, nici soare.

Dar nu-i oare un mijloc ca sa dobandesc suflet nemuritor ? - Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputinta.

Ar trebui ca un om sa simta pentru tine o iubire fara margini, sa-i fii mai scumpa decat tatal si mama lui.

Atunci cand, fiind astfel legat de tine cu tot sufletul si inima lui, un preot i-ar pune mana lui dreapta in mana ta si el ti-ar fagadui credinta vesnica, numai atunci sufletul lui s-ar impartasi, si ai putea si tu sa iei parte la fericirea oamenilor.

Dar niciodata lucrul acesta nu se va putea intampla: ceea ce la noi, in mare, trece drept o frumusete, cum e coada ta de peste, la ei pe pamant e ceva foarte urat.

Saracii oameni! Ca sa fie frumosi ei isi inchipuie c-au nevoie de doua proptele grosolane, pe care le numesc picioare! Mica sirena ofta cu amar, uitandu-se la coada ei de peste.

- Sa fim vesele! zise batrana, sa jucam si sa petrecem cat mai mult in cei trei sute de ani cat avem de trait; asta e o bucatica buna de timp, o sa ne odihnim cu-atat mai bine pe urma.

In asta seara e bal la curte.

Nu se pot inchipui pe pamant minunatiile de pe-acolo.

Sala cea mare de joc era toata de cristal; mii de scoici mari asezate de-o parte si de alta, umpleau sala c-o lumina albastruie, si prin peretii stravezii imprastiau lumina asta si-n mare de jur-imprejur.

Se vedeau inotand nenumarati pesti, mari si mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul si ca argintul.

In mijlocul salii curgea un rau larg, in care jucau delfinii si sirenele in sunetul glasului lor fermecator.

Nimeni insa nu canta mai frumos ca mica sirena, si toata lumea o lauda asa de mult, ca, pentru o clipa, bucuria asta o facu sa uite minunile de pe pamant.

Curand insa isi intoarse gandul iar la vechile-i amaraciuni, la frumosul print si la sufletul lui nemuritor.

Iesi binisor din palat, departandu-se de cantece si de veselie, si se duse-n gradinita ei.

De-acolo auzi strigatul de corn, ce strabatea prin apa: - Acum pluteste-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul si din toata inima mea, acel spre care-mi sunt indreptate toate gandurile mele, si caruia as vrea sa-i incredintez fericirea vietii mele.

As face orice, numai sa fiu cu el si sa pot capata suflet nemuritor.

Pe cand joaca si petrec surorile mele aici in palat, eu am sa ma duc la vrajitoarea marii, de care-am avut atata groaza pana azi.

Ea va sti poate sa-mi dea sfaturi si sa-mi vina in ajutor.

Si iesind din gradinita ei, mica sirena se indrepta spre valtorile zgomotoase indaratul carora locuia vrajitoarea.

Niciodata nu mai fusese pe drumul acesta.

Nici o floare, nici un fir de iarba nu crestea pe-acolo.

Fundul, numai de nisip cenusiu, se intindea pana la o cotitura unde apa se invartea repede in loc, ca pietrele morii, si inghitea in adancul ei tot ce putea prinde.

Sirena se vazu silita sa strabata aceste groaznice valtori, ca sa ajunga in tinuturile vrajitoarei, a carei casa se afla in mijlocul unei paduri ciudate.

Toti copacii si toate tufisurile nu erau decat polipi, jumatate animale, jumatate plante: pareau ca-s serpi cu sute de capete, ce ieseau din pamant.

Ramurile erau niste brate lungi si lipicioase, si in loc de degete aveau viermi care miscau mereu.

Bratele acestea se incolaceau peste tot ce puteau apuca, si nimic nu mai scapa.

Mica sirena, ingrozita, ar fi vrut sa se intoarca; dar gandindu-se la print si la sufletul omenesc, isi lua inima in dinti, isi stranse in jurul capului parul ei lung, ca sa n-o poata apuca polipii, isi incrucisa bratele pe piept si inota astfel repede ca un peste, printre urateniile acelea, ce fiecare tinea cate o prada in brate, ca in cleste de fier, fie schelete albe de inecati, fie vasle, lazi, sau oase de animale.

Si printesa inlemni de groaza cand vazu si o mica sirena sugrumata in inclestarea bratelor acestora.

In sfarsit ajunse la un loc deschis in padurea aceasta, unde serpi uriasi se incolaceau, infiorand privirea cu pantecele lor galbui.

In mijlocul deschizaturii acesteia era casa vrajitoarei, facuta toata numai din oasele inecatilor; acolo vrajitoarea, stand pe-o piatra mare, dadea de mancare unui broscoi, cum dau oamenii la canari sa manance zahar.

Ea zicea ca serpii aceia scarbosi sunt puisorii ei, si-i placea sa si-i incolaceasca peste pieptul ei, care semana cu un burete de mare.

- Stiu ce vrei, zise ea, vazand pe mica sirena; dorinta ta e o nebunie; totusi voi face sa ti se implineasca, dar stiu ca asta are sa-ti aduca nenorocire.

Tu vrei sa scapi de coada ta de peste, si s-o inlocuiesti cu cele doua proptele cu care umbla oamenii, si asta, pentru ca sa te iubeasca printul, sa te ia de sotie si sa-ti dea suflet nemuritor.

Rostind vorbele astea, izbucni intr-un hohot de ras inspaimantator, care facu sa cada si broscoiul si serpii.

- In sfarsit, bine-ai facut c-ai venit; maine, la rasaritul soarelui, ar fi fost prea tarziu, si ar fi trebuit sa mai astepti inca un an.

Am sa-ti pregatesc o bautura pe care o s-o duci pe pamant inainte de revarsatul zorilor.

Te-asezi pe tarm, si o bei.

Indata coada ta o sa se subtieze si o sa se desfaca in doua, in ceea ce numesc oamenii "frumoase picioare".

Dar sa stii ca asta are sa te doara, ca si cum te-ar taia cineva c-o sabie ascutita.

Toata lumea se va minuna de frumusetea ta, vei pastra mersul tau usor si lin, dar fiecare pas te va sangera si iti va pricinui dureri, ca si cum ai calca pe varfuri de ace.

Daca tu vrei sa induri toate suferintele astea, ma invoiesc sa-ti dau ajutor.

- Le voi indura, zise sirena cu glas tremurat, gandindu-se la print si la sufletul nemuritor.

- Dar tine bine minte, urma vrajitoarea, ca odata schimbata in fiinta omeneasca, nu te vei mai putea face iar sirena! Niciodata nu vei mai revedea palatul tatalui tau; si daca printul, uitand de tatal si mama lui, nu te va iubi din tot sufletul si inima lui, si nu te va lua de sotie in fata unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodata nu vei putea dobandi.

In ziua cand el se va insura cu alta, inima ta se va zdrobi, si tu nu vei mai fi decat putina spuma pe culmea valurilor.

- Ma invoiesc, zise printesa, alba ca de ceara.

- Atunci, daca-i asa, raspunse vrajitoarea, afla ca trebuie sa ma platesti; si eu nu-ti cer putin lucru.

Glasul tau e cel mai frumos dintre toate cele din fundul marii: tu crezi ca farmeci pe print cu el, dar eu tocmai glasul tau ti-l cer ca plata.

Vreau ceea ce ai tu mai frumos, in schimbul acestei bauturi de pret; caci pentru ca sa aiba leac, trebuie sa pun in ea sange de-al meu.

- Dar daca tu imi iei glasul, intreba mica sirena, ce-mi va mai ramane ? - Fata ta frumoasa, raspunse vrajitoarea, mersul tau usor si lin, si ochii tai fermecatori; asta-i de-ajuns ca sa rapesti inima unui om.

Haide! Fa-ti curaj! Scoate limba sa ti-o tai, si iti voi da bautura.

- Fie! raspunse printesa.

Vrajitoarea ii taie limba si biata copila ramase muta.

Apoi vrajitoarea puse caldarea pe foc, ca sa fiarba bautura fermecata.

- Bun lucru e curatenia, zise ea luand un manunchi de vipere ca sa curete caldarea.

Si facandu-si o taietura pe piept, lasa sangele ei negru sa curga in caldare.

Iesi un fum gros, facand fel de fel de figuri ciudate, ingrozitoare.

In fiecare clipa, batrana arunca mereu cate ceva in caldare, si cand amestecul acesta incepu a clocoti, se auzi un sunet intocmai ca gemetele de crocodil.

Cand fu gata bautura, parea ca-i apa limpede.

- Iat-o, zise vrajitoarea, dupa ce-o turna intr-o sticluta.

Daca polipii ar umbla sa te inhate cand vei trece prin padurea mea, n-ai decat sa le arunci o picatura din bautura asta, si bratele si degetele lor vor sari in mii de bucati.

Sfatul acesta era zadarnic; caci polipii, numai zarind bautura ce lucea ca o stea in mana sirenei, se dadeau in laturi speriati.

Astfel trecu ea prin padure si peste valtorile zgomotoase.

Cand ajunse la palatul tatalui ei, luminile din sala cea mare erau stinse; de buna seama ca toata lumea dormea si ea nu indrazni sa intre.

Nu le mai putea vorbi.

Si in curand trebuia sa-i paraseasca pentru totdeauna.

I se frangea inima de durere; se strecura in gradina, culese cate o floare din fiecare brazda a surorilor ei, trimise, din varful degetelor, mii de sarutari palatului, si se ridica deasupra apei.

Nu rasarise inca soarele cand ea vazu palatul printului.

Luna lucea pe cerul senin.

Se aseza pe mal si sorbi bautura; simti ca si cum o sabie taioasa i-ar fi despicat trupul, lesina si ramase ca moarta.

Soarele se ridicase mult deasupra marii, cand ea se destepta in junghiurile unor dureri cumplite.

Dar inaintea ei statea frumosul print, care-o privea uimit cu ochii lui negri.

Mica sirena isi pleca ochii in jos, si vazu ca nu mai avea coada de peste, ci in locul ei erau doua picioare albe si frumoase.

Printul o intreba, cine e si de unde vine; ea il privi cu un aer bland si trist, fara a putea scoate un cuvant.

Tanarul atunci o lua de mana si o duse la palat.

Fiecare pas, dupa cum ii spusese vrajitoarea, ii pricinuia dureri cumplite, totusi fiind la bratul printului, ea urca, usoara ca un fulg, scara cea de marmura, si toata lumea se minuna de mersul ei lin si mladios.

Fu imbracata in matase si in zabranic scump si ochii tuturor o sorbeau si nu se mai saturau privind frumusetea ei; cu toate acestea ea tot muta ramanea.

Roabe, imbracate in aur si matase, cantau in fata printului vitejiile stramosilor lui, ele cantau frumos, si printul le lauda, zambind gingasei copile.

"Dac-ar sti, isi zicea ea in gand, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru el!" Cand tacura cantarile, roabele jucara in sunetul unei muzici fermecatoare.

Dar cand incepu a juca mica sirena, ridicand bratele-i albe si tinandu-se numai in varful picioarelor, aproape fara sa atinga pamantul, pe cand ochii ei vorbeau inimii mai bine decat cantecul roabelor, toti fura cuprinsi rapid de farmecul acesta nespus; printul porunci ca ea sa nu-l mai paraseasca niciodata, si-o ingadui sa doarma la usa lui, pe o perna de catifea.

Lumea insa nici nu banuia suferintele ce indurase ea jucand.

A doua zi printul o imbraca intr-un costum de paj, pentru ca ea sa-l poata urma calare.

Strabatura astfel impreuna padurile inmiresmate si se urcara in munti inalti; sirena radea, desi numai ea stia cat suferea.

Noaptea cand toata lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de marmura pana la malul marii, unde-si racorea in apa rece, picioarele ce-i ardeau; si toate amintirile copilariei o impresurau atunci.

Intr-o noapte, zari pe surorile ei tinandu-se de mana; ele cantau cu atata intristare, pe cand inotau, ca mica sirena nu se putu opri de-a le face semn.

Recunoscand-o, ele ii povestira cata amaraciune le pricinuise ea.

De-atunci ele veneau in toate noptile, si o data adusera si pe bunica lor batrana, care de multi ani nu mai scosese capul din mare, si pe tatal lor, regele marii, cu coroana lui de margean pe cap.

Amandoi intinsera mainile spre fata lor; dar nu indrazneau sa se apropie de mal, cum faceau surorile ei.

Din zi in zi printul iubea mai mult pe mica sirena, dar o iubea ca pe un copil dragut si bun, fara a se gandi s-o ia de sotie.

Si pentru ca ea sa poata dobandi suflet nemuritor, si sa nu fie intr-o zi numai putina spuma de mare, trebuia ca neaparat printul sa o ia de nevasta.

- Nu ma iubesti tu mai mult decat pe celelalte ? iata ce pareau a-l intreba ochii bietei copile.

- Negresit, raspundea printul, care ii intelegea intrebarea, tu ai inima mai buna ca toate celelalte; tu imi esti mai apropiata, si semeni cu o fata pe care am vazut-o intr-o zi, dar pe care nu cred s-o mai revad vreodata.

Aflandu-ma pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la tarm, langa o manastire unde erau mai multe fete.

Una dintre ele, cea mai tanara, ma gasi pe mal si imi scapa viata, dar n-am vazut-o decat de doua ori, si niciodata nu voi putea iubi pe alta decat pe dansa; ei bine, tu ii semeni aidoma, si uneori inlocuiesti chipul fetei acesteia in sufletul meu.

"Doamne, isi zise in gand mica sirena, el nici nu banuieste ca eu l-am purtat pe valuri pana la manastire si l-am salvat.

Alta-i aceea pe care o iubeste.

Dar fata aceea e la manastire, nu iese niciodata de-acolo; poate ca o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi si-i voi inchina lui toata viata mea".

- Printul se insoara cu frumoasa fata a imparatului vecin, auzi ea intr-o zi; el pre-gateste o corabie stralucitoare sub cuvant ca vrea numai sa se duca sa vada pe imparatul, dar adevarul e ca el o sa ia pe fata lui de sotie.

Aceste vorbe facura pe mica sirena sa zambeasca: ea stia mai bine ca oricine gandurile printului, deoarece el ii spusese: "Fiindca doresc parintii mei, ma voi duce sa vad pe frumoasa printesa, dar niciodata ei nu ma vor putea sili s-o iau de sotie.

Nu pot s-o iubesc; ea nu seamana, ca tine, cu tanara fata de la manastire, mai degraba te-as lua pe tine de sotie, sarman copil gasit, cu ochi fermecatori, cu toate ca esti muta".

Si sarutand-o pe frunte printul pleca.

- Cred ca n-ai teama de mare, scumpa copila, ii zise el cand erau pe corabia care-i ducea.

Apoi el ii vorbi de furtuni si de mare cand e infuriata, de pestii ciudati si de tot ce gaseau scafandrii in fundul apei.

Vorbele acestea o faceau sa zambeasca.

Cine cunostea fundul marii mai bine decat ea ? La lumina lunii, pe cand dormeau ceilati, ea, sezand pe marginea corabiei, isi adancea privirea in apa stravezie, si i se parea ca vede palatul tatalui ei, si pe batrana bunica avand ochii atintiti spre corabie.

Intr-o noapte ii aparura surorile ei: ele priveau cu mahnire si isi frangeau mainile.

Mica sirena le chema facandu-le semne, si isi dadu silinta sa le faca a intelege ca totul mergea bine: dar in clipa aceea se apropie un marinar, si ele coborara in adancuri, lasandu-l sa creada ca n-a vazut decat spuma de mare.

A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia imparatul vecin.

Toate clopotele incepura a suna, muzici cantau din inaltimile turnurilor, si soldatii se pusera-n randuri cu steagurile desfasurate si cu armele stralucitoare in bataia soarelui.

Fiecare zi era o sarbatoare: balurile si petrecerile se tineau lant, numai printesa nu venise inca de la manastire, unde se zicea ca a fost trimisa ca sa invete toate indatoririle imparatesti.

In sfarsit sosi si ea.

Mica sirena era foarte nerabdatoare de a vedea cat de frumoasa era printesa; i se implini in sfarsit dorinta asta: trebui sa recunoasca si ea ca niciodata nu vazuse chip mai frumos, fata mai alba si mai curata, si ochi mai adanc intunecati, un fel de albastru inchis, ochi intr-adevar fermecatori.

- Tu esti! striga printul cand o zari, tu esti cea care m-ai scapat de la moarte acolo pe tarm.

Si stranse in brate pe logodnica lui, care se inrosise toata.

E prea multa fericire! urma el, intorcandu-se spre mica sirena.

Dorinta mea cea mai vie s-a implinit! Tu vei impartasi fericirea mea, caci tu tii la mine mai mult ca toti.

Copila marii saruta mana printului, cu toate ca-si simtea inima zdrobita.

In ziua nuntii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia sa moara si sa se prefaca in spuma.

Veselia domnea in tot tinutul; crainici vestira logodna pretutindeni in sunet de trambite.

In biserica cea mare miresme ardeau in catui de argint, preotii leganau cadelnitele; cei doi logodnici tinandu-se de mana, primira binecuvantarea marelui preot.

Imbracata in aur si matase, mica sirena era de fata la cununie; dar urechile ei n-auzeau cantarile, ochii ei nu vedeau sfanta slujba, nu se gandea decat la moartea ei apropiata si la tot ce pierduse ea in lumea asta.

In aceeasi seara cei doi tineri plecara pe o corabie.

Tunurile bubuiau.

Toate steagurile falfaiau, in mijlocul corabiei se asezase un cort imparatesc de purpura si de aur, unde se pregatise un pat maret, panzele se umflara, si corabia luneca usor pe marea linistita.

Cand noaptea se apropie, se aprinsera felinare de toate culorile, si marinarii incepura a juca pe punte cu veselie.

Mica sirena isi aminti atunci de seara cand, pentru intaia oara, a vazut ea lumea oamenilor.

Se prinse si ea in joc, zburand cum zboara randunica,incat uimi pe toti cu jocul ei nemaivazut vreodata.

E cu neputinta insa a spune ce se petrecea in inima ei.

Pe cand juca, ea se gandea la acela pentru care parasise rudele si lumea ei, isi jertfise glasul fermecator, si suferise chinuri nemaipomenite.

Aceasta era cea din urma noapte cand mai respira acelasi aer cu el, cand mai privea marea adanca si cerul instelat.

Noapte vesnica, noapte fara vise o astepta, fiindca n-avea suflet nemuritor.

Pana la miezul noptii tinura jocul si veselia pe corabie, si ea juca si radea, cu moartea-n suflet.

Apoi printul si printesa se retrasera in cortul lor; totul intra in tacere, si ramase in picioare numai marinarul care era la carma.

Mica sirena, rezemata cu bratele-i albe pe bordul corabiei se uita spre rasarit unde se iveau zorile; ea stia ca prima raza de soare o va ucide.

Deodata surorile ei iesira din mare, albe ca si dansa; parul lor lung nu mai falfaia in vant: fusese taiat.

- L-am dat vrajitoarei, zisera ele, pentru ca sa-ti vina in ajutor si sa nu mori in dimineata asta.

Ea ne-a dat cutitul acesta; vezi ce ascutit e.

Inainte de a rasari soarele, trebuie sa-l implanti in inima printului, si cand sangele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni si se vor schimba intr-o coada de peste.

Te vei face iarasi sirena; te vei cobori in apa cu noi, si numai peste trei sute de ani vei muri si te vei preface in spuma de mare.

Dar grabeste-te, caci clipa cand soarele va rasari, trebuie ca unul din voi sa moara.

Ucide-l si vino cu noi! Vezi tu dunga aceea rosie in fata noastra ? Peste cateva clipe soarele se va ivi, si totul va fi sfarsit pentru tine.

Apoi, oftand adanc, se cufundara in valuri.

Mica sirena dadu la o parte perdeaua de la cort si vazu pe tinerii printi adormiti.

Ea se apropie incetisor de dansii, se apleca si puse o sarutare pe fruntea celui pe care-l iubise atat de mult.

Apoi intorcandu-si privirile spre rasaritul care se inrosea din ce in ce, se uita cand la cutitul taios, cand la frumosul print, ce rostea in vis numele sotiei lui, ridica arma cu o mana tremuratoare, dar cutitul ii cazu din mana.

Mica sirena se mai uita o data la print si se arunca in mare, unde-si simti corpul topindu-se in spuma.

In clipa aceea soarele iesi din valuri; razele-i calde si binefacatoare cadeau pe spuma rece, si mica sirena nu se simtea inca nimicita; ea vazu soarele stralucind, norii de purpura si pe deasupra ei plutind mii de fiinte stravezii din lumile ceresti.

Glasurile lor cantau asa de dulce si asa de tainic, ca nici o ureche omeneasca n-ar fi fost in stare sa le-auda, cum nici de vazut ochiul pamantesc nu le-ar fi putut vedea.

Copila marii baga de seama ca si ea avea trup la fel ca fiintele acelea si ca incet, incet, se lamurea din spuma.

- Unde sunt ? intreba ea cu un glas in care nu mai era nimic pamantesc.

- La Fetele cerului, raspunsera celelalte.

Sirenele n-au suflet nemuritor si nici nu-l pot dobandi decat prin iubirea unui om, vesnicia vietii lor atarna de puterea altuia.

Ca si sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele il pot dobandi prin faptele lor bune.

Noi zburam in tarile calde, unde aerul otravit omoara pe oameni, le ducem racoarea binefacatoare si raspandim in aer miresmele florilor; pretutindeni pe unde trecem, ducem sanatate si voie buna.

Si numai dupa ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobandim suflet nemuritor si putem sa ne bucuram si noi de vesnica fericire omeneasca.

Biata mica sirena, tu ai facut din toata inima aceleasi sfortari, ca si noi; ca si noi ai suferit si ai iesit invingatoare din toate incercarile, tu te-ai ridicat pana la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decat de tine ca sa poti, dupa trei sute de ani, dobandi suflet nemuritor prin faptele tale bune.

Si mica sirena, ridicandu-si bratele spre cer, simti pentru intaia oara ca i se umplu ochii de lacrimi.

Zgomote de veselie se auzira din nou pe corabie; sirena vazu pe print si pe frumoasa lui sotie cum se uitau cu induiosare la clocotul de spuma, ca si cum ar fi stiut ca ea se aruncase in valuri.

Nevazuta, ea saruta fruntea printesei, il mangaie pe print, si apoi se inalta cu Fetele cerului in norul trandafiriu care trecea pe cer.











Departe, departe in largul marii, apa-i albastra ca floarea albastrelelor, limpede ca cel mai curat cristal, si asa de adanca, incat niciodata vreo ancora nu i-a dat de fund, si ar trebui sa pui nenumarate turnuri de biserici unele peste altele, ca sa poti ajunge din fund pana la suprafata apei.

Acolo locuieste poporul marii.

Sa nu credeti insa ca pe fundul acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc niste plante si niste copaci foarte ciudati, si care-s asa de mladiosi, incat cea mai mica miscare din apa ii face sa se-ndoaie parca ar fi vii.

Toti pestii mari si mici umbla printre crengile lor, cum zboara pasarile printre ramurile copacilor.

In locul cel mai adanc se afla palatul regelui marii; zidurile-i sunt de margean, ferestrele din chihlimbarul cel mai straveziu, si acoperisul de scoici care se deschid si se inchid, aici umplandu-se, aici golindu-se de apa.

Fiecare din aceste scoici are inauntru margaritare asa de stralucitoare, incat cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de pret a unei coroane imparatesti.

De multa vreme regele marii era vaduv, si mama lui batrana ingrijea de casa.

Era femeie desteapta, dar asa de mandra de rangul ei, ca isi purta de coada aninate douasprezece stridii, pe cata vreme celelalte doamne de la Curte n-aveau voie sa poarte mai mult de sase.

Era insa vrednica de toata lauda pentru grija ce purta fata de cele sase printese, nepoatele ei, care de care mai frumoasa.

Cea mai mica insa era mai dragalasa decat toate; avea fata alba si rumena cum e foaia de trandafir, si ochii albastri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare: trupusorul ei ca si al celorlalte surori se sfrasea printr-o coada de peste.

Toata ziua printesele se jucau prin odaile mari ale palatului, unde flori vii cresteau pe pereti.

Cand se deschideau ferestrele de chihlimbar, pesti intrau inauntru, cum intra la noi randunelele, si printesele ii mangaiau si le dadeau sa manance din mana.

In fata palatului era o gradina mare, cu pomi albastri inchis si rosii ca focul.

Roadele pomilor straluceau ca aurul, si florile, cand se leganau, pareau ca-s flacari.

Pe jos era nisip alb si curat, si de jur imprejur, de pretutindeni se revarsa o lumina albastra ciudata, incat ai fi crezut ca te afli in aer, sub albastrul cerului, iar nu in adanc de ape.

Cand marea era linistita, puteai sa zaresti soarele, ce parea o floare de purpura varsand lumina din potirul ei.

Fiecare printesa avea in gradina cate-un locsor, pe care-l ingrijea dupa cum voia.

Una-i da forma unei balene, alta pe cea a unei sirene; cea mai mica insa isi facu gradinita rotunda ca soarele, si sadi multe flori rosii ca si el.

Era o copila ciudata, ganditoare si tacuta.

Pe cand surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, gasite de la corabii scufundate, ei ii placea sa impodobeasca o statuie mica de marmura care infatisa un prea frumos baiat.

O asezase sub o salcie trandafirie care-o invelea intr-o umbra violeta.

Cea mai mare placere a ei era sa asculte povestiri despre lumea unde traiesc oamenii.

Si mereu punea pe bunica ei sa-i vorbeasca de corabii, de cetati, de oameni, de vietuitoare.

Se mira mai ales, auzind ca pe pamant florile raspandesc miresme cum nu se pomenesc in apa, si ca padurile erau verzi.

Nu-si putea inchipui cum pestii cantau si sareau prin copaci.

Bunica zicea pesti la pasarele ca altfel n-ar fi putut-o pricepe.

- Cand vei implini cincisprezece ani, zicea bunica, o sa-ti dau voie sa te ridici la suprafata marii, si sa stai pe stanca la lumina lunii, sa vezi trecand corabiile mari, si sa cunosti padurile si orasele.

Peste un an, cea mai mare dintre surori implinea cincisprezece ani, si cum nu era decat un an intre fiecare, cea mai mica trebuia sa mai astepte inca cinci ani, pana sa iasa si ea din fundul marii.

Si isi fagaduiau una alteia sa-si povesteasca toate minunile ce-au sa vada; caci bunica nu le spunea niciodata indeajuns; si erau atatea lucruri pe care ele ardeau de dorinta sa le afle.

Cea mai nerabdatoare era tocmai cea mai mica; noaptea, adesea, statea la fe-reastra ei deschisa, incercand sa strabata cu privirea tot noianul acela de apa albastrie, pe care pestii il puneau in tremur cand vasleau din coada si din aripioare.

Zari intr-adevar luna si stelele, dar ele se stravedeau sterse si foarte mult marite de apa.

Cand le-acoperea vreun nor negru, ea credea ca era sau vreo balena sau vreo corabie incarcata cu oameni, care plutea deasupra ei.

Acestia negresit nici nu banuiau ca o sirena dragalasa intindea din fundul marii manutele-i albe spre corabia lor.

Sosi ziua cand printesa cea mare implini cincisprezece ani, si ea se ridica deasupra apei.

Cand se-ntoarse, avea o multime de lucruri de povestit.

- O! E asa de fermecator, zicea ea, sa stai tolanita pe o stanca, la lumina lunii, in mijlocul marii, si sa privesti pe tarm mareata cetate unde licaresc luminile ca mii de stele; sa asculti muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici, si tot zgomotul acela de oameni si de trasuri.

Si cum o mai asculta sora cea mica! In toate serile, in picioare, langa fereastra deschisa, cautand sa strabata cu privirea uriasul strat de apa, ea visa la cetatea mare, la zgomotul si la luminile ei, si i se parea ca aude sunand clopote in juru-i.

In anul urmator, a doua dintre surori capata voia de-a se ridica la suprafata apei.

Ea scoase capul tocmai cand soarele apunea; si frumusetea acestei privelisti nespus de mult o fermeca.

- Tot cerul, spunea ea, cand se-ntoarse, parea de aur, si frumusetea norilor nu se poate inchipui.

Lunecau prin fata mea unii rosii, altii viorii, si printre ei, zburand spre soare, ca un val alb si lung, trecea un stol de lebede salbatice.

Am vrut si eu sa inot spre marele glob de foc; dar deodata el disparu, si lumina trandafirie, care colora fata apei ca si norii, se stinse si ea curand.

Apoi veni randul celei de-a treia.

Ea era cea mai indrazneata, si apuca in susul unui rau mare.

Vazu dealuri frumoase imbracate cu vii, vazu castele mandre in mijlocul codrilor.

Auzi cantecul pasarelelor si caldura soarelui o sili de mai multe ori sa se scufunde-n apa ca sa se racoreasca.

Intr-un loc intalni o multime de mici fiinte omenesti, care se jucau scaldandu-se.

Vru sa se joace si ea cu dansele, dar ele fugira speriate, si o lighioana neagra - era un caine - incepu a latra asa de grozav, incat se sperie si dansa si porni repede spre largul marii.

Dar niciodata nu va putea sa uite padurile marete, dealurile verzi si copiii draguti care stiau sa inoate, cu toate ca n-aveau coada de peste.

Sora a patra care era mai putin indrazneata, ramase in mijlocul marii, unde vederea se pierdea in nesfarsitul zarilor, si unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal.

Din departare, corabiile i se pareau ca niste pasari, delfinii zburdalnici faceau tumbe, si balenele uriase aruncau apa pe nari.

Sosi si randul celei de-a cincea: si se intampla ca ziua ei sa cada tocmai iarna: asa ca ea vazu ceea ce nu vazusera celelalte.

Marea era verzuie si pe deasupra ei pluteau niste munti de gheata care aveau forme ciudate si straluceau ca diamantele.

Fiecare, spunea dansa, parea un margaritar mare, mai mare decat turlele bisericilor pe care le cladesc oamenii.

Ea se asezase pe unul din cei mai mari, si toti marinarii se departau speriati de locul unde se vedea falfaind, in bataia vantului, parul ei despletit si lung.

Pe seara, cerul se acoperi de nori; fulgerele spintecau vazduhul, tunetul bubuia, si marea furioasa si intunecata ridica muntii de gheata si-i facea sa straluceasca-n lumina rosie a fulgerelor.

Corabierii isi stransera panzele, si groaza era peste tot cuprinsul; ea insa statea linistita pe muntele ei de gheata, si vazu trasnetul ca un sarpe de foc, cazand in apa lucitoare.

Cand una dintre surori iesea pentru intaia oara la suprafata apei, ea ramanea totdeauna fermecata de lucrurile noi ce vedea; dar dupa ce se facea mare si putea oricand sa iasa in lumina de afara, nu mai simtea nimic din farmecul dintai; asa ca, dupa o luna de zile, gasea ca-i mult mai frumos in fundul marii, si ca palat ca al lor nu-i nicaieri.

Adeseori seara catesi cinci surorile tinandu-se de maini, se ridicau astfel la suprafata apei.

Aveau glas fermecator, ca nici o alta fiinta de pe lume.

Cand cerul se acoperea de nori si vreo furtuna prevestea pieirea unei corabii, ele inotau inaintea corabiei cantand cele mai ademenitoare cantece, laudand frumusetea fundului marii, si chemand pe calatori sa vina la dansele.

Acestia insa nu puteau intelege cuvintele sirenelor, si niciodata nu vedeau minunatiile pe care le cantau ele; cand se scufunda corabia, oamenii se inecau si numai lesurile lor ajungeau pana la palatul regelui marii.

Cand plecau cele cinci surori, cea mai mica ramanea singura langa fereastra, le urmarea cu privirea si-i venea sa planga.

Dar sirenele n-au lacrimi, si pentru asta inima lor sufera si mai mult.

- O! De-as implini si eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum ce mult am sa iubesc lumea de sus si oamenii care sunt pe-acolo.

Sosi in sfarsit si ziua aceea: implini si ea cincisprezece ani.

- Acum o sa pleci si tu, ii zise bunica, vino sa te gatesc ca si pe surorile tale.

Si-i puse pe cap o coroana de crini albi, ale caror foi erau din jumatati de perle, si-i atarna de coada opt stridii mari, ca sa se stie din ce vita mare se trage.

- Ma doare! zise mica sirena.

- Ca sa fii gatita frumos trebuie sa suferi putin, raspunse bunica.

Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, si coroana grea care-i apasa capul.

Florile rosii din gradina ei i-ar fi stat mult mai bine, dar nu-ndraznea sa spuna nimic.

- Adio, zise ea, si usoara ca spuma se-nalta prin noianul de apa.

Cand scoase capul din mare, soarele tocmai asfintise; norii erau inca rumeniti, tiviti cu aur, si luceafarul serii scanteia pe cer.

Aerul era placut si racoros, si marea linistita.

Aproape de mica sirena plutea o corabie mare cu trei catarge; n-avea insa decat o singura panza intinsa, pentru ca nu batea vantul, si marinarii stateau rezemati de franghii.

Cantecele rasunau fara intrerupere, si cand innopta se aprinsera sute de felinare de toate culorile, agatate de franghii; ai fi crezut ca-s steagurile tuturor tarilor.

Sirena inota pana-n dreptul ferestrei de la odaia cea mare, si de cate ori o salta apa, vedea prin geam o multime de oameni foarte frumos imbracati.

Cel mai mandru dintre ei era un tanar print de vreo saisprezece ani, cu parul lung si negru; pentru serbarea zilei lui se facusera toate pregatirile astea.

Marinarii jucau pe punte, si cand tanarul print se arata, o suta de artificii se inaltara in vazduh, imprastiind o lumina ca ziua.

Sirenei insa ii fu frica si se dadu la fund: dar curand iesi iar si i se paru ca stelele cerului cadeau ca ploaia asupra ei.

Niciodata ea nu vazuse focuri de artificii; sori mari se-nvarteau, pesti de aur sagetau noaptea, si toata marea limpede si potolita stralucea.

Pe corabie se vedeau lamurit nu numai oamenii, dar si franghiile.

O, ce frumos era tanarul print! Strangea mana tuturor, vorbea si zambea fiecaruia, pe cand muzica umplea noaptea de cantecele-i armonioase.

Era tarziu acum, dar sirena nu-si mai putea lua ochii de la corabie si de la tanarul print.

Luminile se stinsesera si tunurile amutira; toate panzele fura intinse si corabia porni repede inainte.

Sirena o urmari fara a-si abate privirile de la fereastra.

Dar deodata marea incepu a se tulbura, valurile cresteau, si nori grosi, negri, se gramadeau pe cer.

In departare fulgera, o furtuna ingrozitoare se apropia.

Corabia, in fuga-i ametitoare, se legana pe marea-nvolburata.

Valurile ridicandu-se ca muntii inalti, aici o faceau sa lunece intre ele ca o lebada, aici o inaltau pe culmea lor.

La inceput ii placu foarte mult micii sirene aceasta calatorie zbuciumata; dar cand corabia, izbita cu furie, incepu a trosni, cand vazu catargul cel mare frangandu-se ca o trestie, si corabia lasandu-se pe o parte, in vreme ce apa napadea in fundul vasului, numai atunci isi dadu seama de primejdie, si trebui sa se fereasca de grinzile si de sfaramaturile corabiei prapastuite.

Cateodata se facea asa de intuneric, ca nu se mai vedea nimic; numai la lumina fulgerelor i se infatisau toate amanuntele acestei grozave nenorociri.

Pe corabie era o invalmaseala de neinchipuit; inca o zguduitura, si vasul se desfacu in bucati.

Sirena vazu pe tanarul print pierind in valuri.

In culmea fericirii, crezu ca el se coboara la locuinta ei; dar numaidecat isi aduse aminte ca oamenii nu pot sa traiasca in apa, si ca el o sa ajunga mort la palatul tatalui ei.

Atunci ea, ca sa-l scape, se repezi inot printre grinzile si sfaramaturile ce pluteau deasupra apei, negandind c-ar fi putut si ea sa fie zdrobita de vreuna din ele; se cobori in adancuri de mai multe ori, si astfel putu ajunge pana la tanarul print, tocmai in clipa cand, parasit de puteri, el inchidea ochii, gata sa moara.

Mica sirena il prinse si sustinandu-i capul deasupra apei, se lasa cu el in voia valurilor.

A doua zi vremea se indreptase, din corabie insa nu mai ramasese nimic.

Soarele, cu razele-i patrunzatoare, parea ca vrea sa readuca viata pe fata tanarului print, dar ochii lui stateau tot inchisi.

Sirena il saruta pe frunte, si dandu-i la o parte parul ud, gasi o asemanare uimitoare cu mica statuie de marmura din gradinita ei.

Zari in sfarsit pamantul, si-n departare muntii inalti albastri, cu coamele sclipitoare de zapada alba.

La poalele dealului intr-o padure de toata frumusetea, era o bise-rica sau o manastire.

La poarta erau palmieri uriasi si-n gradina portocali si lamai; in apropiere de locul asta, marea facea o cotitura pana-n dreptul unei stanci, acoperita cu nisip alb si marunt.

Acolo sirena duse pe print, avand grija sa-i tina capul tot in sus si-n bataia razelor soarelui.

Deodata incepura a suna clopotele de la biserica, si o multime de fete tinere intrara-n gradina.

Sirena atunci se departa inotand, si se ascunse in dosul unor stanci, ca sa vada ce-o sa i se intample bietului print.

In curand una din fete trecu pe langa el; intai se sperie, dar venindu-si repede in fire, alerga sa cheme si pe celelalte, care dadura printului toate ingrijirile.

Sirena il vazu cum isi venea in simtire si zambea celor ce-l inconjurau; numai ei nu-i zambea, fiindca nu stia el cine-l scapase de la moarte.

Iar cand tanarul print fu luat si dus intr-o cladire mare, sirena, mahnita, cobori in adancuri si se intoarse la palatul tatalui ei.

Ea fusese intotdeauna tacuta si ganditoare; dar din ziua aceea fu si mai tacuta si mai ganditoare.

Surorile ei o intrebara despre cele ce vazuse ea sus, dar nu le povesti nimic.

Adeseori seara si dimineata, se urca spre locul unde lasase ea pe print.

Vazu roadele din gradina cum se coceau, vazu zapada topindu-se pe muntii cei inalti, dar pe frumosul print nu-l mai vazu; si din ce in ce mai mahnita se intorcea in fundul marii.

Acolo, singura ei mangaiere era sa stea in gradinita ei, imbratisand mica statuie de marmura, care semana cu printul; in vremea asta florile ei neingrijite, uitate, se intindeau prin alee ca intr-un loc salbatic, incolacind tulpinile lor printre ramurile copacilor, facand astfel bolti stufoase, unde lumina nu mai putea patrunde.

Dupa catva timp insa, mica sirena nu mai putu suferi astfel de viata, si isi dezvalui taina uneia dintre surori; aceasta la randul ei o povesti celorlalte, dar nu numai lor, ci si catorva sirene, care si ele o spusera prietenelor lor cele mai bune.

Se-ntampla, ca una dintre acestea vazuse si ea serbarea de pe corabie, cunostea pe print, si stia locul unde era imparatia lui.

- Vino, surioara, zisera celelalte printese; si luandu-se de maini, in sir, se ridicara deasupra apei in dreptul palatului printului.

Palatul acesta era cladit din pietre galbene, lustruite; scari mari de marmura duceau inlauntru si-n gradina; mai multe turnuri aurite straluceau pe acoperis, si printre stalpii galeriilor erau statui de marmura care pareau vii.

Salile marete erau impodobite cu perdele si covoare de-o uimitoare bogatie, si peretii aco-periti cu minunate zugraveli.

In sala cea mare soarele, strabatand printr-un tavan de cristal, incalzea florile cele mai rare care cresteau sub o vesnica ploaie de picaturi stralucitoare.

De-atunci mica sirena venea adeseori in locul acesta, si noaptea, ca si ziua; se apropia de tarm si indraznea chiar sa se aseze sub marele balcon de marmura, a carui umbra se-ntindea departe deasupra apelor.

De acolo vedea pe tanarul print, care se plimba singur la lumina lunii; de multe ori, in cantecul muzicii, el trecu prin fata ei intr-o luntre frumos impodobita cu steaguri si stofe scumpe, si cei care zareau valul ei alb prin trestiile verzi o luau drept o lebada cu aripile-ntinse.

Ea ii auzea pe pescari spunand mult bine de tanarul print, si atunci se bucura ca-i scapase viata, cu toate ca el nici nu stia de dansa.

Iubirea ei pentru oameni crestea din zi in zi, si din zi in zi tot mai mult dorea sa se apropie de ei.

Lumea lor ii parea mult mai intinsa decat a ei; apoi oamenii stiau sa strabata marea cu corabiile lor, sa se urce pe munti, deasupra, pana dincolo de nori; ei aveau campii verzi si paduri nemarginite.

Surorile ei nu stiau sa-i spuna despre toate cate ar fi vrut ea sa afle; intreba atunci pe bunica ei care cunostea bine lumea de sus, aceea pe care, cu drept cuvant, o numea ea "cuprinsul de pe deasupra apelor".

- Dar daca oamenii nu se ineaca, intreaba tanara printesa, traiesc ei vesnic ? Nu mor si ei ca noi ? - Fara-ndoiala, raspunse batrana, mor si ei; si viata lor e chiar mai scurta decat a noastra.

Noi traim uneori si trei sute de ani; si cand incetam de a mai fi, ne prefacem in spuma, caci in fundul marii nu sunt morminte pentru corpuri neinsufletite.

Sufletul nostru nu e nemuritor: cu moartea totul e sfarsit.

Noi suntem ca trestiile verzi; odata taiate, ele nu mai inverzesc niciodata.

Oamenii insa au suflet care traieste vesnic, care traieste si dupa ce corpul lor s-a prefacut in tarana; sufletul acesta se inalta in vazduh pana la stelele care lucesc, si, precum ne ridicam noi din fundul apelor, ca sa vedem locurile unde traiesc oamenii, asa si ei se inalta in lumi incantatoare, unde niciodata nu pot ajunge noroadele marii.

- Dar de ce n-avem si noi suflet nemuritor ? zise mica sirena mahnita; as da bucuros sutele de ani ce mai am de trait ca sa fiu si eu fiinta omeneasca, o zi, numai o zi, si sa ma pot ridica pe urma in imparatia cerurilor.

- Nu te mai gandi la asemenea lucruri, zise batrana; noi suntem rnult mai fericiti aici in fundul marii, decat sunt oamenii acolo sus.

- Va trebui dar sa mor intr-o zi, si sa ma prefac in spuma; pentru mine n-au sa mai fie nici soapte de valuri, nici flori, nici soare.

Dar nu-i oare un mijloc ca sa dobandesc suflet nemuritor ? - Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputinta.

Ar trebui ca un om sa simta pentru tine o iubire fara margini, sa-i fii mai scumpa decat tatal si mama lui.

Atunci cand, fiind astfel legat de tine cu tot sufletul si inima lui, un preot i-ar pune mana lui dreapta in mana ta si el ti-ar fagadui credinta vesnica, numai atunci sufletul lui s-ar impartasi, si ai putea si tu sa iei parte la fericirea oamenilor.

Dar niciodata lucrul acesta nu se va putea intampla: ceea ce la noi, in mare, trece drept o frumusete, cum e coada ta de peste, la ei pe pamant e ceva foarte urat.

Saracii oameni! Ca sa fie frumosi ei isi inchipuie c-au nevoie de doua proptele grosolane, pe care le numesc picioare! Mica sirena ofta cu amar, uitandu-se la coada ei de peste.

- Sa fim vesele! zise batrana, sa jucam si sa petrecem cat mai mult in cei trei sute de ani cat avem de trait; asta e o bucatica buna de timp, o sa ne odihnim cu-atat mai bine pe urma.

In asta seara e bal la curte.

Nu se pot inchipui pe pamant minunatiile de pe-acolo.

Sala cea mare de joc era toata de cristal; mii de scoici mari asezate de-o parte si de alta, umpleau sala c-o lumina albastruie, si prin peretii stravezii imprastiau lumina asta si-n mare de jur-imprejur.

Se vedeau inotand nenumarati pesti, mari si mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul si ca argintul.

In mijlocul salii curgea un rau larg, in care jucau delfinii si sirenele in sunetul glasului lor fermecator.

Nimeni insa nu canta mai frumos ca mica sirena, si toata lumea o lauda asa de mult, ca, pentru o clipa, bucuria asta o facu sa uite minunile de pe pamant.

Curand insa isi intoarse gandul iar la vechile-i amaraciuni, la frumosul print si la sufletul lui nemuritor.

Iesi binisor din palat, departandu-se de cantece si de veselie, si se duse-n gradinita ei.

De-acolo auzi strigatul de corn, ce strabatea prin apa: - Acum pluteste-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul si din toata inima mea, acel spre care-mi sunt indreptate toate gandurile mele, si caruia as vrea sa-i incredintez fericirea vietii mele.

As face orice, numai sa fiu cu el si sa pot capata suflet nemuritor.

Pe cand joaca si petrec surorile mele aici in palat, eu am sa ma duc la vrajitoarea marii, de care-am avut atata groaza pana azi.

Ea va sti poate sa-mi dea sfaturi si sa-mi vina in ajutor.

Si iesind din gradinita ei, mica sirena se indrepta spre valtorile zgomotoase indaratul carora locuia vrajitoarea.

Niciodata nu mai fusese pe drumul acesta.

Nici o floare, nici un fir de iarba nu crestea pe-acolo.

Fundul, numai de nisip cenusiu, se intindea pana la o cotitura unde apa se invartea repede in loc, ca pietrele morii, si inghitea in adancul ei tot ce putea prinde.

Sirena se vazu silita sa strabata aceste groaznice valtori, ca sa ajunga in tinuturile vrajitoarei, a carei casa se afla in mijlocul unei paduri ciudate.

Toti copacii si toate tufisurile nu erau decat polipi, jumatate animale, jumatate plante: pareau ca-s serpi cu sute de capete, ce ieseau din pamant.

Ramurile erau niste brate lungi si lipicioase, si in loc de degete aveau viermi care miscau mereu.

Bratele acestea se incolaceau peste tot ce puteau apuca, si nimic nu mai scapa.

Mica sirena, ingrozita, ar fi vrut sa se intoarca; dar gandindu-se la print si la sufletul omenesc, isi lua inima in dinti, isi stranse in jurul capului parul ei lung, ca sa n-o poata apuca polipii, isi incrucisa bratele pe piept si inota astfel repede ca un peste, printre urateniile acelea, ce fiecare tinea cate o prada in brate, ca in cleste de fier, fie schelete albe de inecati, fie vasle, lazi, sau oase de animale.

Si printesa inlemni de groaza cand vazu si o mica sirena sugrumata in inclestarea bratelor acestora.

In sfarsit ajunse la un loc deschis in padurea aceasta, unde serpi uriasi se incolaceau, infiorand privirea cu pantecele lor galbui.

In mijlocul deschizaturii acesteia era casa vrajitoarei, facuta toata numai din oasele inecatilor; acolo vrajitoarea, stand pe-o piatra mare, dadea de mancare unui broscoi, cum dau oamenii la canari sa manance zahar.

Ea zicea ca serpii aceia scarbosi sunt puisorii ei, si-i placea sa si-i incolaceasca peste pieptul ei, care semana cu un burete de mare.

- Stiu ce vrei, zise ea, vazand pe mica sirena; dorinta ta e o nebunie; totusi voi face sa ti se implineasca, dar stiu ca asta are sa-ti aduca nenorocire.

Tu vrei sa scapi de coada ta de peste, si s-o inlocuiesti cu cele doua proptele cu care umbla oamenii, si asta, pentru ca sa te iubeasca printul, sa te ia de sotie si sa-ti dea suflet nemuritor.

Rostind vorbele astea, izbucni intr-un hohot de ras inspaimantator, care facu sa cada si broscoiul si serpii.

- In sfarsit, bine-ai facut c-ai venit; maine, la rasaritul soarelui, ar fi fost prea tarziu, si ar fi trebuit sa mai astepti inca un an.

Am sa-ti pregatesc o bautura pe care o s-o duci pe pamant inainte de revarsatul zorilor.

Imi votezi te rog fff moolt avatarul?

super

Felicitari! Bulgaras a castigat titlul de Mister Motanul Desenator